Cum am cunoscut-o pe Timi – partea a doua

După sarmale și pască, dar și un început de alergare pe cheiul Dâmboviței sub clar de becuri, revin cu partea a doua a poveștii mele  de la Timișoara.

În dimineața în care am ajuns, am găsit destul de ușor hostelul la care îmi făcusem rezervarea. E o plăcere să descoperi un oraș atunci când încă moțăie. Aerul e parcă mai curat, iar lumina, oh, lumina! E demențială. Hostelul este exact în partea cealaltă a orașului față de gară, situat pe o străduță liniștită, vegheat subtil de Bega. Nu prea m-am descurcat cu ușa de la intrare, așa că a trebuit să sun la recepție la 8 a.m. ca să mi se dea rețeta de succes a apăsării mai cu viață a clanței. Ce să-i faci, Ruxandra când e adormită, e adormită.

ruxandradiana.com

ruxandradiana.comHostel Costel este deschis din 2010 și, dacă țin bine minte, e singurul hostel din Timișoara. Este într-o casă veche, lucrată ca lumea de oameni harnici, care au făcut dintr-o ”chestie” un loc care adună indivizi din toată lumea și creează o atmosferă din aia care te face să fii automat sociabil și chiar să pierzi trenul de întoarcere spre casă. Da, am pierdut și trenul, pentru că m-am întins la vorbe cu lumea aia mișto de acolo, deși eu nu sunt cine știe ce vorbăreață. Mai mult despre istoria casei găsiți la ei pe site.

ruxandradiana.comruxandradiana.com

Am stat într-o cameră de opt persoane. În prima noapte am dormit cu o familie din Portugalia, iar în a doua am avut bairam cu șase băieți din Spania (șăse cai frumoși). Bine, exagerez. N-a fost bairam. Eu a trebuit să dorm ca să fiu în stare de ceva la workshopul de a doua zi, dar ei s-au distrat pe cinste.

ruxandradiana.com

Îmi pare rău că nu am făcut poze cu stafful, care e magic. Am primit chiar și o hartă tare faină a orașului, pe care am pus-o la păstratre în cutia cu amintiri.

Au o curte mare și drăguță, unde l-am descoperit pe The Orion, un artist de street art, care face stenciluri de peste 10 ani, prezent și pe scena din București.

ruxandradiana.comruxandradiana.com

Timișoara e un oraș vesel și colorat. Chiar dacă în centru s-au tăiat copacii și se sapă după dinozauri de vreo doi ani, orașul are impregnat un aer de libertate, asta probabil și pentru că fortăreața n-a permis prea multe cuceriri de-a lungul timpului (Vic ne-a învățat și nițică istorie în turul ghidat).

De-a lungul Begăi întâlnești numai zone verzi, în care lumea aleargă, vâslește, dansează, se plimbă și trăiește frumos, indiferent de oră și de zi.

ruxandradiana.com ruxandradiana.com

ruxandradiana.com ruxandradiana.com

Oamenii sunt dornici să te ajute cu ce pot și să îți împărtășească din experiența lor de viață. Deși nu mă cunoșteau, au fost ospitalieri, m-au făcut să mă simt comod și să realizez că suntem atât de umani, iar uneori uităm asta, atunci când ne aruncăm într-o rutină care ne robotizează.

ruxandradiana.com
ruxandradiana.com Aș putea să povestesc câte ceva despre fiecare dintre oamenii din aceste poze. N-am fost genul de turist enervant care să chestioneze pe cine prinde; pur și simplu, s-au deschis necondiționat spre mine, un om total necunoscut, și asta e ceva impresionant în experiența mea de aici.


ruxandradiana.com

Un alt loc care mi-a plăcut tare mult este AMBASADA, un spațiu care încurajează colaborarea între organizații, pasiuni, oameni – un spațiu care îți dă vibe-ul ăla de creativitate și comuniune. În timp ce îți ții ședința, poți să bei și un fresh de portocale și să cunoști oameni faini, cu pasiuni ca ale tale. Există facilități și servicii gratuite pentru mediul creativ și non-profit, oricine fiind binevenit să pună la cale aici un proiect, training, eveniment, sau o simplă ieșire. Sunt chiar și concerte, în limita spațiului disponibil.

Creatorii acestui cuib de fericire sunt omuleții care organizează și festivalul PLAI , un eveniment plin de activități culturale și muzică bună care se ține la Muzeul Satului Bănăţean. Pe lângă ei, sunt și alți voluntari merituoși (da, festivalul e organizat 100% de voluntari).

ruxandradiana.com

ruxandradiana.com


Ca în orice relație, am văzut și partea mai puțin plăcută a orașului. După ce am cunoscut un francez și o timișoreancă la hostel, pe care i-am ajutat să se matchuiască vreo 30 de minute fără google translate, mi-am luat băgăjelul și la revedere de la tipa mișto de la recepție și m-am târâit cu un zâmbet tâmp spre stația de tramvai. Am stat ce-am stat, până când am decis să mă duc pe jos spre gară. Proastă decizie. Am ajuns la 22.25, adică fix cu patru minute după ora inscripționată pe bilet și ghici ce?! plecase. Noroc că am reușit să îl schimb pentru doar patru lei în plus. Următorul tren avea să fie la 5.30, așa că m-am dus spre sala de așteptare, gata să văd doar părțile bune ale acestei întâmplări.

ruxandradiana.comȘtiu că sala de așteptare a unei gări nu e tocmai locul în care ai vrea să îți petreci o noapte, dar nici un adăpost pentru oamenii străzii nu mă așteptam să fie. Ce e cel mai important, luptă-te cu somnul. Cineva te veghează și așteaptă momentul oportun să te ușureze de câte ceva. Bonusul a fost o femeie, destul de liniștită la prima vedere. Spre 4 dimineața însă, a avut primul atac de epilepsie. M-am super panicat și nu am știut cum să reacționez. Un nene de lânga ea adaugă plin de înțelepciune că a făcut multe păcate la viața ei această nesăbuită care doarme prin gară. ruxandradiana.comFemeia se zbate, cade de pe scaun. Omul, liniștit, îi împunge un picior în cap să o dea mai încolo că n-are săracul loc să își întindă picioarele pentru odihnă. Cineva se îndură și sună la salvare, timp în care femeia începe să sforăie. Altcineva remarcă faptul că și-a revenit: ”Nu mai sunați, dom’le, că n-au ce să-i facă ăia!”. La 5 însă, are loc cea de a doua criză. Sun la salvare și le explic cum stă treaba. Tipa de la telefon e cam sictirită și n-are prea multă tragere de inimă să trimită vreo mașină pentru o femeie a străzii din gară. Dramatizez un pic pe tema omenirii și se îndură. De data asta, n-am mai pierdut trenul. M-am dus în timp ce sosea și targa pentru amărâta din gară.

A început și s-a terminat ușor nefavorabil experiența din Timișoara, dar ceea ce s-a întâmplat între aceste două coordonate temporale (mamă, ce pompos sună asta), anulează orice fel de supărare aș avea față de Timișoara. Amintirile cele mai plăcute sunt acele momente de fericire, pe care le păstrăm în și cu noi până când ajungem la capăt. Sunt multe lucruri pe care le-am învățat într-un timp destul de scurt petrecut aici, dar cel mai frumos moment a fost acela în care am plecat de la ambasada pe jos, spre hostel. ruxandradiana.comAm trecut printr-un parc unde am văzut asta:

Poza e făcută cu telefonul, din păcate, și nici nu surprinde emoția prezentă acolo. Era o muzică pe care nu o cunosc încă. Era o muzică  a două inimi care nu mai au nevoie de nimic altceva decât de dansul lor în tandem. Un moment de fericire pur, la care îmi dau lacrimile chiar și acum, când scriu și Damien Rice îmi cântă pe fundal. Momentul ăsta m-a făcut să mă opresc din drum, să mă așez pe bancă și să plâng. Dacă nu ne-am mai grăbi atât de mult și dacă am trăi mai mult clipele de acum, de aici, am trăi mai bine.

Timișoara, deși am plecat, am să revin. Așteaptă-mă cuminte.

2 răspunsuri la „Cum am cunoscut-o pe Timi – partea a doua”

  1. Marcel Eremia

    Dacă la prima parte am sesizat ceva mai intensă componenta sufletească din articol (față de ilustrare și text, în partea a doua această ”simțire” este deja mult mai mult prezentă. Este o trăire intensă pe care numai cineva care poate să recepționeze corespunzător ceea ce se întâmplă în jur, o poate avea.

    Deja mi s-a făcut (iar) dor de Timișoara…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *